Cât de reale sunt miturile despre rezistența clădirilor românești la cutremur

Sursa: https://panorama.ro/mituri-cutremur-rezistenta-cladiri/

Cât de reale sunt miturile despre rezistența clădirilor românești la cutremur și ce am învățat după momentul ’77

DANA MISCHIE

29 martie 2023 | Actualizat: 30 martie 2023, 15:11

La scurt timp după cutremurele devastatoare care au lovit Turcia, când clădirile s-au prăbușit ca niște castele de cărți sub adierea vântului, am început să avem și noi activitate seismică, în Gorj, scorul maxim atins fiind de 5,7 pe scara Richter. Panica, lesne de înțeles, s-a instalat printre oameni, mai ales că trecuseră două secole de când „îi mișcase” ceva pe olteni.

Iar agitația a avut reverberații până în Capitală, unde lumea și-a reamintit că, în cazul unui cutremur de magnitudinea reperului românesc din 1977, nu seismul ne-ar ucide pe unii dintre noi, ci clădirile prost construite. Din care avem din belșug. Cât despre refacere, ea bate pasul pe loc. În 2021, de exemplu, primăria Capitalei a pornit lucrări de consolidare la un singur imobil.

S-au spus și reactivat multe mituri, de când cu situațiile din Turcia și Gorj. Cum ar fi că bunicii și străbunicii noștri au ridicat case mai rezistente, că e mai indicat să stai la bloc de patru, și nu de 10 etaje, sau că nu doar clădirile din perioada interbelică sunt nesigure, ci mai ales cele ridicate în anii ’90.

Pentru mai multă claritate, dar și pentru un „shot” de încredere peste cel pe care-l luăm în mod tradițional, de panică, Panorama a stat de vorbă cu profesorul Radu Sorin Văcăreanu, rectorul Universității Tehnice de Construcții București și președintele Asociației Europene de Inginerie Seismică.

Deși, în mod cert, la București lucrurile rămân cu potențial de mare tragedie în caz de cutremur, profesorul Văcăreanu ne-a lămurit cât de întemeiate sunt toate miturile care circulă despre cutremur și construcții, dar și dacă am făcut sau nu vreun progres de la cutremurul din ’77 încoace.

Panorama: Domnule Văcăreanu, cât de grave ați spune că sunt avariile înregistrate după cutremurele din Gorj?

Radu Văcăreanu: Depinde foarte mult de sistemul structural. Avariile mai importante, dar care nu au produs prăbușiri parțiale, au apărut la structurile de zidărie nearmate, care nu au planșee de beton armat. În cazul acesta, avem avarii în mod curent, și nu numai în România. Este un sistem sensibil la acțiunea cutremurelor, indiferent de tehnologia de execuție, de amplasament. Bineînțeles, o cărămidă mai bună sau un mortar mai bun ajută, dar sistemul este vulnerabil din punct de vedere seismic. Rezistența planșeului armat și a tuturor elementelor adiacente acestuia nu fac altceva decât să ajute această structură de zidărie să lucreze ca un întreg.

Iar apoi mai sunt construcțiile din zonele rurale. Pentru că sunt extrem de ușoare și pentru că nu sunt pe nivele – sunt parter –, nu au avut nici ele avarii importante, asta dacă nu au avut o stare de avariere preexistentă, stare care apare de cele mai multe ori din lipsa fundațiilor sau a unui sistem de fundare care nu poate să prevină acea tasare diferențiată.

P: Apropo de asta, imediat după cutremurul de 5,7 grade din Gorj, în mass-media se tot prelua un reportaj care anunța că sunt mai rezistente la cutremure casele țărănești. Cât de întemeiată e chestiunea asta? E suficient că sunt ușoare?

R.V: Da, în general este vorba de o combinație între lemn și o umplutură de paiantă. Dar e important să fie ușor inclusiv acoperișul, altfel apare o problemă. Pereții – structura verticală – pot să fie ușori, dar dacă planul de sus e un acoperiș foarte greu – să spunem cu țiglă, cu olane – atunci această masă mare produce foarte multe efecte nefavorabile. E cazul tipic de la cutremurul de la Kobe, Japonia, din 1995, în care asta a fost principala problemă: locuințele aveau pereți de lemn, foarte ușori, dar cu acoperișuri foarte grele, impuse de faptul că zona era și este măturată de vânturi puternice, de taifunuri.

Dar acest sistem constructiv este potrivit doar pentru suprafețe reduse, cu distanțe mici între pereții casei și cu înălțime mică.

În ’77 putea fi și mai rău, dar aveam deja reglementare obligatorie

P: Dacă ne îndreptăm atenția spre Capitală, aici cunoaștem prea bine peisajul: oamenii sunt sceptici că am avea clădiri rezistente la cutremur, pe multe dintre ele vedem constant semnul „Atenție, cade tencuiala”. Ce s-a schimbat în materie de construcții, după 1977?

R.V: Lucrurile s-au schimbat foarte mult după 4 martie 1977. În ‘78 a apărut deja o versiune revizuită fundamental a reglementării tehnice care vizează proiectarea la cutremur. Aș vrea să fac și o mențiune referitoare la perioada ’63- ‘77 aici, pentru că ‘63 e momentul în care apare o reglementare tehnică privind proiectarea la cutremur, cu caracter obligatoriu. Într-adevăr, am mai avut o instrucțiune în acest sens, începând cu 1945, dar nu avea caracter de obligativitate, deci ea a fost sau nu a fost aplicată.

P: S-au văzut efectele acestei reglementări tehnice din 1963 la cutremurul din 1977?

R.V: Chiar dacă, cel puțin pentru București, cutremurul din 4 martie 1977 a impus, bineînțeles, cerințe mult mai severe clădirilor decât ceea ce era în reglementarea tehnică de până atunci, fondul construit pe baza reglementării din ‘63 s-a comportat relativ rezonabil, dată fiind severitatea mișcării seismice.

Avem acest rezultat favorabil pe ansamblu în ceea ce privește fondul construit în perioada 1963-1977, din câteva motive. O să amintesc câteva. În primul rând, o reglementare tehnică de proiectare la cutremur aduce foarte multă regularitate în structura de rezistență, atât în plan orizontal, cât și vertical.

Deci nu mai erau posibile acele situații de la blocurile interbelice în care, de la un etaj la altul, nu găseam o continuitate a elementelor verticale de rezistență, cu alte cuvinte stâlpul, sau peretele, să nu fie continuu din fundație până la ultimul etaj. Un al doilea motiv a fost un salt calitativ în privința calității materialelor, bineînțeles, corelat cu vremurile lui. Aici mă refer în special la beton și la armătură.

Și al treilea motiv a fost o anumită rigoare a proiectării, impusă de cei care erau considerați la vremea respectivă deschizătorii de drumuri în ceea ce privește proiectarea la cutremure, și aici i-aș numi pe profesorul Alexandru Cișmigiu și pe inginerul Emilian Țițaru. Ei fuseseră la Skopje, în fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, după cutremurul de acolo. Au văzut atunci principalele pagube ale cutremurelor și au înțeles care au fost cauzele care au produs acele prăbușiri și atunci, în limita rigorilor vremii, dictate de economiile de materiale – această constantă în vreme – au reușit să impună o strictețe și chiar o deontologie foarte bună a proiectării la cutremure.

Apoi, după momentul 4 martie 1977, când totul s-a schimbat, începând cu ‘78, am avut un cod de proiectare revizuită, încorporând toate lecțiile pe care le învățase comunitatea inginerească cu un an înainte. Și de atunci, cu reviziile succesive din 1981, 1992, 2006, 2013, de fiecare dată reglementarea tehnică a mers în sensul sporirii siguranței structurale. Deci, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, regăsim reglementări tehnice în ceea ce privește proiectarea la cutremur, care sporesc nivelul de siguranță structurală.

România a fost printre primele țări cu reglementare obligatorie pentru cutremur

P: Dar de ce avem avut atât de târziu, abia în 1963, reglementare cu caracter obligatoriu?

R.V: Să știți că 1963 a depășit cu multe vremurile, în sensul că erau extrem de puține țări care aveau reglementări cu caracter de obligativitate. Prima țară care a avut o astfel de reglementare a fost Japonia, după marele Kanto, din 1923. Chiar anul acesta se împlinesc 100 de ani de la acel cutremur devastator care am putea spune că a remodelat ingineria seismică în Japonia.

Dar în ‘63, când am avut și noi, era un club restrâns de țări. Cunoștințele erau în faza de acumulare în perioada respectivă, nu doar în România, ci și pe plan internațional. În 1960, când a avut loc o conferință de inginerie seismică internațională, la care România a fost prezentă prin cei doi ingineri menționați înainte, erau numai o mână de oameni care se ocupau în toată lumea de subiectul ăsta.

Între timp, cunoștințele s-au acumulat, iar rețelele seismice care înregistrează mișcarea terenului au devenit din ce în ce mai prezente. Aici, principala sursă de progres a venit din partea militară, din dorința de a monitoriza exploziile nucleare subterane. Dar bineînțeles, în afară de caracterul miliar, a fost și caracterul civil care a ajutat foarte mult în acumularea aceasta de cunoștințe.

În momentul de față, așa cum spuneam, undeva la 10 ani, mai mult sau mai puțin, apare câte o revizie a acestei reglementări tehnice, tocmai pentru a încorpora ce s-a aflat în perioada precedentă. Fiecare cutremur, în afara caracterului devastator din punct de vedere uman, social, economic, oferă comunității inginerești lecții, pe care comunitatea le împărtășește. Iar reglementările tehnice înglobează aceste lecții.

P: Avem la dispoziție informații, avem experți, dar niște mituri par să rămână de nestăvilit, cum ar fi că tot ce s-a construit în anii ’90 e foarte periculos. Ordinul arhitecților a tot explicat că nu construcțiile de atunci sunt neapărat un pericol, ci mai degrabă felul în care e organizat orașul. De unde credeți că vine o astfel de opinie, din cauza anilor grei ai tranziției?

R.V: Da, cred că dezordinea pe care am simțit-o toți cei care am trăit perioada anilor ‘90 a făcut ca acest mit să se propage. Au fost multe clădiri care au fost abandonate atunci în faza de construcție, pentru ca apoi, în ‘93- ‘94, când s-a mai produs o acumulare de capital în România, să fie preluate construcțiile. Poate pentru multă lume a apărut atunci un semn de întrebare: cum e posibil ca o clădire abandonată să fie continuată?

Dar anii ‘90 au adus cu sine și legea 10. Aveam o legislație care a funcționat până în ’89, dar care nu fusese abrogată, și cred că a fost o oarecare nedumerire cu privire la modul în care putea fi ea aplicată, cu toate că inspecția de stat în construcții a funcționat cu continuitate în toată această perioadă. Dar, când mijlocul anilor ‘90 a adus legea 10, care asigură calitatea în construcții, a însemnat un salt legislativ important.

N-aș spune că în mod necesar o clădire făcută în anii ‘90 are niște vicii care o fac mai vulnerabilă decât o clădire făcută în anii ‘40, ‘50 sau ‘60. Nu exclud faptul că, în cazuri izolate, putem găsi niște vicii, dar în niciun caz nu cred că e corect să generalizăm și să spunem că aceste clădiri sunt vulnerabile. Așa mai putem generaliza. De ce nu ar fi clădirile din anii 2000, mai ales că atunci a fost acel boom imobiliar? Sau cele din anii ’80, pentru că știm că în perioada respectivă se întâmplau lucruri? Orice astfel de generalizare e dăunătoare. Când le faci, poți avea interese comerciale.

P: Și atunci după ce ne putem orienta?

R.V: Singurele informații care nu pot fi atacate sunt legate de perioada de construcție corelată cu rigurozitatea și severitatea reglementării tehnice. Asta e de netăgăduit. În rest, discuțiile pot fi conduse, desigur, în multe chei, dar cred că e corect să ne limităm aici, la această corelare.

Când cumperi un apartament, caută cartea tehnică și expertul

P: Dacă vreau să-mi cumpăr apartament în București, pe cine pot angaja să mă asigure că mă mut într-o clădire rezistentă la cutremur și cum se desfășoară procesul?

R.V: Cel mai bine ar fi să aveți cu dumneavoastră un inginer care să ceară cartea tehnică a clădirii. Dacă e vorba de o clădire nouă, obligatoriu trebuie să aibă carte tehnică.

Dacă este vorba de o clădire veche, cel mai probabil ea nu va exista, dar bineînțeles, opinia unui inginer care are o experiență – aici mă refer la un expert tehnic, un verificator, cineva care să aibă un atestat profesional – este foarte importantă. Dacă vreți mai mult decât o opinie tehnică, în lipsa cărții tehnice, atunci se poate solicita o expertiză.

P: Care se realizează cum?

R.V: Aici există un mare dar. Expertiza privește clădirea în ansamblul său. Dacă dumneavoastră cumpărați într-o clădire unde există deja niște proprietari mutați acolo, trebuie să aveți și acceptul lor, pentru că expertul va putea face o expertiză doar dacă va avea acces în toate spațiile din clădirea respectivă. Lipsa accesului în toate spațiile atrage după sine imposibilitatea de a finaliza expertiza tehnică.

El trebuie să intre să se convingă că nu au apărut modificări făcute de proprietari în ceea ce privește dispunerea elementelor structurale, nestructurale… Această posibilitate de a intra în toate spațiile e extrem de importantă.

Traume din ’77. Înălțimea clădirii nu contează atât de mult la cutremur

P: Pentru că tot suntem la capitolul „cumpărat apartamente”. Un lucru pe care-l auzim adesea este că e mai indicat să alegem un bloc de patru etaje decât de 10, ca să ne crească șansele de supraviețuire în caz de cutremur. Cât de real este?

R.V: Observația asta cred că vine după experiența lui ‘77, când majoritatea clădirilor care s-au prăbușit în București au fost clădiri cu regim mare de înălțime. Clădirile cu regim mediu și mic au avut mult mai puțin de suferit. Dar principalul motiv nu a fost numărul de etaje, cât lipsa totală de pregătire la cutremur a celor cu regim înalt.

Cu cât sunt mai înalte clădirile, cu atât sunt mai flexibile, să zicem, având niște caracteristici care rezonează cu o mișcare a terenului care este mai legănată, deci nu una foarte agitată. Se creează un fenomen apropiat de rezonanță. Ingineria din ziua de azi ia în considerare lucrul acesta și, chiar dacă avem niște clădiri care pot să ajungă aproape de rezonanță cu mișcarea terenului, face astfel încât să preia această comportare în condiții de siguranță.

Blocurile făcute în anii ‘20-‘30-‘40, care au fost cele mai afectate de cutremurul din ‘77, nu aveau această posibilitate. Și atunci ele au fost în mod obiectiv mai puternic solicitate prin această apropiere de rezonanță cu mișcarea terenului de cutremur, cu prăbușiri parțiale, totale, cu avarii foarte mari. Mentalul colectiv a reținut faptul că e mai bine să stai într-o clădire joasă decât în una înaltă. E adevărat acest lucru dacă ne referim la fondul construit care nu a fost proiectat la cutremur, dacă ne referim la fond proiectat la cutremur, e la fel de sigur să stai într-o clădire cu orice tip de regim de înălțime.

P: Pentru multe clădiri din Capitală este necesară refacerea structurii de rezistență. Iar pentru asta este nevoie de multe ori de evacuare, nu?

R.V: Da. Dacă e vorba de o clădire la care intervenția pentru consolidare este masivă, atunci oamenii trebuie evacuați obligatoriu. Dau exemplul blocurilor de locuințe multietajate din București. Elementele orizontale, planșeele au fost refăcute în totalitate, elementele verticale au fost adăugate, adică perete de beton armat. Dar este imposibil ca viața să continue acolo pe parcursul unor astfel de lucrări. În primul rând, utilitățile se întrerup, orice condiție de confort, de trai rezonabil într-o astfel de clădire este anulată.

În schimb, dacă este vorba de o clădire unde intervențiile sunt localizate, nu e nevoie să evacuezi. Dar clădirile care sunt încadrate acum în risc seismic 1 și pentru care se dă soluție de consolidare sunt în general din categoria acestor clădiri care au nevoie de intervenții masive, atât la elementele orizontale, cât și verticale. Și în rândul clădirile publice, școlile, spitalele consolidate au fost evacuate. E adevărat, s-a lucrat pe tronsoane, cum s-a redat în funcțiune un tronson, s-a trecut la un altul.

Evacuarea din clădirile cu risc seismic rămâne un impediment pentru consolidare

P: În București, exceptând plecatul la rude și prieteni, unde au fost evacuați oamenii în puținele clădiri reconsolidate?

R.V: La un moment dat știu că existau cel puțin două clădiri ale Primăriei Municipiului București sau care erau în administrare, în orice caz exista posibilitatea ca temporar să muți locatarii. Iar clădirile erau în regim înalt, deci aveau capacitate mare de cazare temporară a proprietarilor din blocurile care se consolidau.

Dar da, această problemă a relocării temporare joacă un rol greu în decizia proprietarilor de a accepta sau nu lucrări de consolidare la clădirile în care locuiesc.

P: Spuneați la un moment dat că Arcul de Triumf și sediul vechi al primăriei au fost reabilitate prin metoda izolării bazei. Asta ar însemna că ar rezista și la cutremure de 9 pe scara Richter. Ce presupune acest lucru și de ce nu putem să o extindem la mai multe clădiri?

R.V: Metoda este foarte bună, ea presupune o deconectare a mișcării terenului de mișcarea clădirii. Deci terenul se mișcă mai mult decât clădirea, la limită, clădirea poate să stea și pe loc în condițiile în care terenul de sub ea se mișcă. Soluția asta este folosită cu succes în Japonia, în SUA, în Noua Zeelandă. Ea este implementată și în România, dar are niște constrângeri în aplicare.

Prima este că în jurul clădirii trebuie să existe un spațiu liber, generos, pentru a permite clădirii să preia mișcarea aceasta a terenului de la interfața dintre clădire și fundație împreună cu izolatori. Arcul de Triumf este o construcție izolată și a putut primi o astfel de soluție. Primăria generală, la fel.

Dacă ne referim însă la blocurile care sunt în RS1 (cel mai ridicat grad de risc seismic, cu pericol de prăbușire – n.r.), aici, de foarte multe ori se întâmplă ca lipită de acea clădire să fie o alta, și atunci nu pot să aplic această metodă de izolare a bazei. Atunci ar însemna ca clădirea pe care o izolez să se lovească de clădirea învecinată în timpul unui cutremur, asta pe de o parte. Pe de altă parte, această metodă nu elimină complet necesitatea de intervenție în suprastructură.

Dacă e o clădire relativ sănătoasă, atunci aș putea să mă limitez într-o soluție de reabilitare seismică prin această metodă și pe vertical să nu mai trebuiască să fac foarte mult. Dar cum sunt clădirile respective, despre care vorbeam, multietajate din RS1, mă îndoiesc că soluția izolării bazei ar rezolva problema.

P: E o soluție accesibilă totuși?

R.V: E o soluție scumpă, dar asigură o comportare foarte bună la acțiunea cutremurului. Vă dau un exemplu din California, unde cred că avem cele mai stricte reguli de proiectare ale spitalelor. Și chiar în acele reguli, se cere ca spitalele să fie funcționale imediat după ce s-a terminat cutremurul, din motive lesne de înțeles. Singura opțiune care îi rămâne aici proiectantului este să facă izolarea bazei, pe niște costuri mari, acceptate de la bun început, pentru faptul că vreau să am după cutremur spitalul acela funcțional.

În momentul în care terenul de sub construcție se mișcă și ea stă mai mult sau mai puțin nemișcată, apar niște complicații nu numai la partea de structură, ci sunt necesare soluții costisitoare și la partea de instalații. Îmi trebuie racorduri flexibile pentru absolut tot ce intră în casă, de la alimentare cu apă la alimentare cu gaze, la partea de canalizare, energie și așa mai departe. Deci totul trebuie să intre într-o altă abordare decât cea obișnuită.

Dar, atunci când beneficiul este evident, costurile sunt justificate. La fel și în cazul Primăriei Municipiului București: trebuie să fie funcțională, pentru că de acolo se vor coordona foarte multe activități post-cutremur.